incunabula

... in alta dezordine de idei

2011-10-16T23:48:00.000-07:00

Stau cu nasu-n ganduri si mi le adulmec. Cum afara ploua, cu toate gri-urile, si cele din paletarele de culori si toate celelalte inca neindexate, prin cele doua nari abia de se streacoara cate-o mireasma de judecata, printre toate umezelile de-afara. Ca-ntr-un relanti, imi vad gandurile prinse de izul ascutit de mucegai care-mi umple narile. Ma si gandesc sa ma pornesc, dar nu alene deloc, la primul magazin de chimicale sa-mi procur niste solutie anti-mucegai, sa-ncep s-o inhalez, cum stiu de mica, cand mama ma punea cu un prosop in cap, deasupra unui vas plin cu aburi, cu diverse uleiuri sau mai stiu eu ce-uri, si care operatiune era denumita doct : inhalatie. Si care avea scopul foarte clar declarat de-a-mi elibera caile respiratorii si, desigur, de a-mi face binele. Poate-asa functia olfactiva, responsabila de amusinat si adulmecat gandurile (bune ori rele) se va repune pe picioare. Am mai auzit, candva, nu conteaza cand, pentru ca oricum nu-mi voi aminti, cum ca si clorul ar avea acelasi efect asupra mucegaiului. Dar teama mi-e ca mi-ar putea si albi gandurile. Si nu sunt deloc sigura ca as dori sa devina imaculate, precum fetele de masa din restaurante sau sosetele copiilor care joaca fotbal in reclame, vesnic pe o vreme mizerabila, ca asta, si se-ntorc acasa cu tot pamantul de pe terenul de fotbal pe sosete. Nu mi-a fost prea clar niciodata, voi fi avut si-atunci, de fiecare data cand rula reclama asta din urma, nasul infundat, de ce acei copii ajung sa-si murdareasca cu predilectie sosetele si nu tricourile ? Ceva, desigur, mi-a scapat. O fi fost clarificat acel ceva tocmai cand eu incercam din rasputeri sa-mi eliberez nasul de mucegai. Cert este ce nu voi apela la solutia cu clorul, din considerente extrem de simple: din cand in cand gandurile mele mai trebuie sa fie si colorate, nu doar de-un alb care sa-ti induca somnul, pentru ca ochelarii de soare sunt pentru a evita somnul si moartea la Polul Nord si nu cred ca s-au inventat niste ochelari de soare pentru miros. Asadar, nu, nu voi cauta sa-mi adorm pe veci simtul olfactiv, punandu-l sa amusineze niste ganduri virgine.

Rozele

2011-06-08T00:42:00.000-07:00

Ieri. Era atât de întuneric, cât poate fi la ora 11 seara, în luna iunie a anului 2011. Era chiar mai întuneric, deoarece nu se aprinsese iluminatul în cartier. Știam cu precizie că sunt pe drumul bun spre casă, pentru că aroma de tei înflorit era aproape sufocantă. Și, o recunosc deja, pe aleea mea dinspre piață spre casă, teii parcă te cotropesc. Ii cunosc pe fiecare în parte.

Și de-ar avea cineva o idee nebunească să mă-ncerce să vadă dacă spun adevărul și să-mi mute teii în alte părți și-apoi să am un timp determinat să-i aduc înapoi pe aleea lor, gândesc că le-aș da de urmă.

Până să intru în starea de levitație, care este tipică acestei vremi din an, pe aleea mea, în dreptul pieței, intuiesc doi domni. Care păreau că se vor prăbuși, că le va fi amenințată verticalitatea. De buchete de roze. Cele mai multe buchete de roze pe care eu le-am văzut purtate de brațele unor oameni. Păreau ușor copleșiți, eu cred că de vină erau acele minunate roze, dar poate n-aș putea garanta dacă nu cumva greutății.

Unul dintre dânșii era domnul de la care cumpăr eu flori. Și care, la acea oră târzie, sub toată povara rozelor, se chinuia, cum doamne se mai chircea, împuns din toate părțile de celelalte roze, să nu abandoneze și ultimele două buchete nedefinite de roze. M-am pornit imediat înspre cele două buchete, să le ridic și să i le pun în brațe. M-a salutat, deși nu-i vedeam fața, țintuită după câteva zeci de roze. M-am aplecat ca-ntr-o plecăciune, însoțită de vocea celuilalt domn, care mă prevenea că mă vor înțepa rozele.

Când m-am atins de rozele zăcânde, toata aroma teilor a dispărut brusc. Acum pluteam printre zeci de roze. Nesfârtecate încă. Adunate doar laolaltă. Nu se lăsau încă mângâiați. Nici alintați. Mi-au pătruns cu toată bucuria în carnea palmelor. Încât nu am mai distins, din senzația dureros-parfumată, dacă, în mod normal, sunt detașați de mâinile mele, sau dacă nu cumva au crescut de-acolo. Pentru o clipă, am ales să gândesc că au crescut din mâinile mele. Inflorind spre sfârșit. Primul buchet, al doilea buchet.

Domnul de la care cumpăr eu flori mi-a mulțumit. I-am răspuns, mulțumindu-i la rândul meu.

Și am încercat să-mi continuu, firesc, drumul. Palmele îmi pulsau și mă luptam cu teii să nu-și răsfrângă aroma asupra mea. Am căzut la învoială.

Este azi. Și am cu mine cele două buchete de roze.

Domnul si partitura

2011-05-27T06:07:00.000-07:00

Epilog: “Sometimes there's so much beauty in the world I feel like I can't take it, like my heart's going to cave in.”

Pe dos. Altfel de cum trebuie.

Ieri, pe vremea inceputului de noapte, in preajma orei unsprezece, ma sui degraba in autobuzul care avea sa ma duca mai repede decat m-ar fi ajutat picioarele, spre casa. De aceasta data, pe o alta ruta decat una mai-nainte pomenita, pe ruta celui mijloc de transport in comun cu numarul 32. Tot de langa Agentia Teatrala. O fi statia aceasta magica sau sunt oamenii care isi poarta povestile cu aceste autovehicule nenumite, doar numerotate, magici ei insisi sau or fi anumite clipe magice ale zilelor ?

M-am intrebat uneori de ce autobuzele sunt numerotate si nu numite ? De ce nu l-ar putea chema pe acest autobuz cu numarul 32 numele ‟povesti cu talc” ? Cum ar fi sa te intrebe un trecator cu ce autobuz poate ajunge in Gheorgheni si tu sa-i raspunzi, simplu : cu « Povesti cu talc » ? Ar fi altfel. Desigur. Poate unii n-ar intelege talcul.

Eu am sa va rog sa-mi dati voie sa-i spun acestui autobuz, macar pentru aparitia lui in aceasta istorie, « povesti cu talc ». Si voi considera ca am primit unanimitate in a-l numi astfel.

Oarecum exaltata de aerul calau de-afara, indestulator in aroma de salcam, putin mi-a fost dat sa astept « povestile cu talc ». Dupa cateva minute de domoala asteptare au si sosit. Am urcat repejor, pe usa din fata a « povestilor cu talc » si cum erau destule scaune libere la reprezentatia de la acea ora, ultima pe ziua de ieri, m-am asezat.

O data cu mine s-a asezat si privirea-mi. Am lasat-o sa se faca comoda, ca sa poata sa drumuiasca apoi pe unde ii va pofti sufletul. Si m-a surprins din nou. S-a oprit pe neasteptate la domnul care statea pe un scaun de pe partea opusa, mai in fata, cam la doua scaune distanta. Eram indreptati amandoi in aceeasi directie. Spre inainte, spre sensul de mers al povestii cu talc. Doar ca domnia sa, acoperit de un par alb sarmos si o barba septuagenara, nu privea inainte, drumul, ci era total absorbit de o partura. Pe care o transcria. Atunci mi-am amintit de neputinta mea de-a citi, nici pana in aceasta zi, « Doctor Faustus ». Am fost insa sigura ca domnia sa, negresit o fi savurat acea carte. Daca spun ca il percepeam greu, mi-au luat cateva miimi de secunda pana sa reincep sa simt realitatea. Statea pe acel scaun, un scaun fara insotitor, un scaun destinat unui domn cu o partitura si transcria, cum spuneam, acea partitura. O coala de hartie moderna, cu o partitura scrisa la vreun calculator. Dar domnul nu era impresionat de tehnologie. Drept pentru care avea un caiet cu 48 file, mic, cu patratele, din acela de matematica, pe care trasasase cu mana un portativ si pe care picta acuma note. Dar nu dupa un dicteu automat. Nu ! Ducea coala moderna aproape de ochi, sa distinga mai lesne ce muzica plutea acolo si asculta si compunea o muzica de sine si apoi o punea in caietelul sau. Si purta un veston negru, captusit cu matase beige si camasa de un galben palid se inchidea la maneci, cum altfel, decat cu butoni ?

Am plecat o clipa cu privirea mai departe in « povestile cu talc ». La doar doua scaune distanta statea o fata, la randul sau purtand niste partituri. Dar ea doar le purta. Intr-o folie de plastic, din acelea de imbracat documentele care se pun in dosare. Zaceau la ea in brate. Cand s-a miscat putin pentru a-si potrivi castile conectate la radioul de pe telefon, in urechi. In urechile ei oarbe. M-a privit pentru ca o priveam. Poate nedumerita. Eu. Uitatura ei a fost surda. Am simtit cum ii scrasnesc dintii, noaptea, din cauza bruxismului. Era toata disonanta. Am fugit repede de pe scaunul ei. Mi-a zvacnit in urechi melodia celor de la 10.000 maniacs. « Carnival ».

Eram si eu vinovata de-a nu fi reusit sa citesc « Doctor Faustus ». Mai sunt vinovata. Poate imi voi ispasi vina, intr-o zi. Apropiata.

Dar domnul meu cu muzica domniei sale, pe care nu o desciframsem, dar care era totusi, atat de minunat de clara. Curata. Era.

Sitar lesson. Ravi Shankar si fiica lui Anoushka.

http://www.youtube.com/watch?v=igDsu5QWhpo

Prolog : aceasta a fost o poveste fara diacritice. Pentru ca fiecare sa descifreze pana la capat, singur, vorbele.

prostia, demnă de invidiat

2011-04-26T00:33:00.000-07:00

În urmă cu vreo doi ani. Am făcut dovada unei prostii curate. Dacă prostia nu ar fi în prea plinul ei o stare de fapt nu tocmai încărcată cu ioni pozitivi, aș putea chiar afirma că a fost atât de splendidă în manifestarea ei în acel moment, încât ar fi putut fi de invidiat. Desăvârșit: să fii prost de invidiat.

Acum să mă pun în situație. Vă voi aduce toate dovezile, pentru a înțelege de ce starea de prostie din acel moment a fost fără cusur.

Cum spuneam, în urmă cam cu doi an, rugată fiind sa lucrez pe un ppt (powerpoint), care era plin de imagini cu foarte foarte mulți mega la activ, mă pun de cu grabă, pe treabă. Încep și-l ferchezuiesc, coafez fotografiile, le dau o frizură cu forme foarte precise, fără permanent, că nu mai e la modă, reformulez pe ici pe colo, dar nu prin părțile esențiale (mențiune: nici nu aveam cum, deoarece erau anumite expresii tehnice, pe care și să fi vrut, nu m-aș fi priceput), cât să curgă frumos, să pară natural, ca după o descindere la un zis stilist de păr.

După câteva ore de chin, că la câte tone de ‟bytesˮ erau acolo, bietul meu laptop părea un bătrânel plin de reumă, cu au și vai la fiecare mișcare în care îi spuneam că mai trebuie să se urnească un pic, că nu-i încă vremea să se odihnească, ajung la o atare formă finală. A documentului. Care se îngreunase teribil și n-avea loc într-un mesaj de trimis via e-mail. Devenise supraponderal. Și-mi vine gândul salvator. O dată cu el și prostia. Pe care nu am simțit-o din prima. Că așa cum se tot spune și, din păcate pot recunoaște că e adevărat, nu doare. Nu, prostia nu doare. Nu chiar din prima. Așadar, gândul salvator/prostia. În acest context, admit ca avem de-a face cu o sinonimie perfectă: gândul salvator are ca sinonim perfect, în această situație, prostia. Da. Fără putință de tăgadă. Și la ce m-a împins gândul salvator. Să fac arhive. Da, adică să arhivez documentul. Dar. Comanda pe care am dat-o a fost să-mi facă arhive de 1 K. Dintr-un document de sute de mega. Hahaha! Și unde: pe desktop, desigur! Și zburdau arhivele prin toată camera și pe la vecini și prin cartier și nu-mi venea a crede că atâta amar de prostie, de sute de mega arhivați în fișiere de un K, nu are nici un fel de simptom. Nimic! Și toată această prostie era numai și numai a mea, și dăduse pe-afară, o vedeam, se uita la mine, mă uitam uimită, tâmpă, prostită la ea, ea se uita candid și tandru înapoi, îmi sfredelea cu privirea tot gândul salvator, născut, devenit și rămas, cum altfel, decât perplex?!

doi elefanți...

2011-01-09T12:42:00.000-08:00

un elefant se legăna pe o pânză de păianjen

și,

pentru că,

nu se rupea

a mai chemat un elefant.

doi elefanți se legănau pe o pânză de păianjen

și,

pentru că…

Pentru istorisirea ce va să vie sunt de-ajuns doi elefanți. Așa că mă voi opri din cântat aici. Am numărat doi. Dacă vreți să vă convingeți, poate nu chiar acum, mai încolo, vă provoc să-i numărați și dumneavoastră încă o dată.

Pentru a nu pierde socoata, v-aș spune să vă luați un abac.

Între timp, puteți fredona, nu mă supăr.

Așadar, vă voiu mărturisi că povestea mi-a fost și mie istorisită de baiatul cu pata de păr alb.

Așa. Se făcea că era o vară cam călduroasă și era o vară cam călduroasă la mare, la marea noastră, care zi de vară s-a dovedit a fi una altfel decât toate celelalte zile de vară din acea vară.

Vara lui 2009.

În mașină, în drumul spre o oarecare casă, o casă atât de provizorie, cum numai casele cu chirie pot fi, băiatul cu pata de păr alb își înăbușea senzația de sufocare.

Dată de mașină.

Privind.

Când spre mare, când spre mărăcinii de pe partea cealaltă a drumului.

E firesc să-și fi poposit privirea mai mult spre mare decât spre mărăcini, în căutarea disperată de aer. Măcar că și marea era inertă. Aproape ca o simțeai cu se transformă încet-încet într-un munte de sare și te așteptai ca în curând toată să se transforme într-o solniță uriașă. Drumul se topea sub roți și puteai gândi că dintr-o clipă-n alta vei avea nevoie de o mașină-amfibie sau măcar niște amărâte de vâsle. Mașina suferea cumplit, se mișca tot mai greu, roțile se umpleau de asfalt și fără a prinde de veste baiatul cu pata de păr alb s-a trezit în mașina lui Fred, dar făra Barney. Drumul către casa cu chirie, casa atât de provizorie, că aș putea chiar să renunț să-i mai spun casă, dar cert este că merită măcar statutul de adăpost, drumul devenise mai-mai fără sfârșit.

Care drum?

Drumul între Constanța și Năvodari. Nu știu pe care parte e marea, în direcția de mers menționață. Așa că nu voi insista.

Cert este că de-o parte era marea și de cealaltă parte mărăcinii.

Între ele drumul.

Și privirea. Care căuta o gură de aer. De briză. De orice. Și privirea care primea doar nori de vapori de apă sărată.

Și gura care nu era obișnuită să fie uscată. Atât de uscată, încât buzele nu îndrăzneau să se apropie una de alta de teama de a nu se răni.

Și cerul gurii devenise locul perfect pentru a se forma stalactite.

Și ochii care primeau mărăcini.

Și radioul care cânta Face à la mer.

Și doi elefanți.

Nu, radioul nu cânta doi elefanți se legănau. Cânta ce vă spuneam.

Erau chiar doi elefanți. Care ce făceau? Care ce făceau acolo ?

Care doar și chiar stăteau între mărăcini. Doi elefanți.

Și măcar de-ar fi fost halucinație. Dar din neatenție buzele s-au apropiat. Și s-au rupt. Și au început să doară. Și elefanții erau tot acolo.

Mașina s-a oprit brusc. La fel de brusc ca și cum asta ar fi fost singura comandă pe care o mai înțelegea.

Și băiatul cu pata de păr alb a rămas în mijlocul drumului, cu marea de-o parte, cu mărăcinii și cu elefanții printre mărăcini. Nu-l puteți bănui de amintirea unui safari. Nu. De asta vă asigur. Nu era o improvizație a memoriei. Nu. Erau doi elefanți în mărăcinii de pe marginea drumului care leagă Constanța de Năvodari.

Doi elefanți care nu se legănau. Poate doar din pricina faptului că nu aveau o pânză de păianjen. Doi elefanți rupți de circ.

biblia, iphone-ul și bunicul hilfiger

2010-11-15T00:37:00.000-08:00

Deunăzi, 9 noiembrie 2010, pe-nserate, eu și calitatea mea de călător pe mijloacele de transport în comun, respectiv pe autobuzul nr. 33, în urbea cluj-napoca. Urc firește de la stația de lângă agenția teatrală. Aș fi putut urca din stația din piața mihai viteazu, însă cei de prin partea locului îmi vor da dreptate că am optat pentru a doua variantă. Dar, nu. Căci pe strada eroilor este această panificație, cu croissante cu dovleac. Cu bucățele de dovleac cremuite într-un soi de dulceață. Cu aroma aceea de unt, presimțit încă de la distanță. Cam mereu calde, dar nu atât de calde încât să-ți ucizi papilele aliniate frumos în gură, doar atât de calde cât să împrăștie aromele de la prima mușcătură. Deliciul mai pro-vine și din zgârcenia cu care bucătarul a ales, atât de bine premeditat, să se dedea la arome. Este doar un zahăr ușor caramelizat, fără vanilie, fără cardamon, fără nucșoară, doar zaharul. Caramelizat pana la nuanța de auriu. Pentru că dovleacul își este suficient sieși. Și bucătarul de are grijă de mania mea pitică pentru croissant cu dovleac s-a conciliat cu domnul orange, numitul domn dovleac. La ultima înfățișare, avocatul domnului orange a demonstrat că o asemenea culoare nu poate fi în melanj cu o alta. Așadar și-a retras acțiunea, avocații au rămas cu buzele umflate fără cauză, judecătorul și-a început procesul de uimire și domnul bucătar împreună cu domnul dovleac și-au făcut unul altuia largi reverențe. Domnul bucătar s-a ales cu titlul de Chef și cu 5 steluțe Michelin de pus în bradul de Crăciun, iar domnul Dovleac s-a ales, în sfârșit, cu recunoașterea statului de domnul Orange, culoare cu aromă de dovleac de-acum înainte. Domnul judecător și-a recuzat calitatea de știitor într-ale culorilor și aromelor. Din acest moment pentru de-a pururea. Și-a plecat privirea sub greutatea neînțelesurilor. A ezitat cu ignorolul în mână, însă s-a gândit că nu-și permite nici ignorarea nici ignoranța, ci doar resemnarea în fata unui adversar mult prea redutabil : nuanța. Avocații au apucat-o care-ncotro, au fojgăit ca apucații pe un metru pătrat de ne-nțelesuri, căutând pricini și împricinați pentru acest viraj brusc de pe contrasens direct spre consens.

Și găsindu-mă eu marți seara pe calea cea bună, cu un croissant cu dovleac alături, îmi purtam râzând gândurile legate de acest proces memorabil spre stația de autobuz de lângă agenția teatrală. Într-o cutare stare de încântare. Mi-am ocupat locul în stația de autobuz, crescându-mi încântarea că locul meu nu era ocupat și nu a fost nevoie să mă obișnuiesc repede-repede cu un alt loc, cu o altă perspectivă, cu un alt unghi drept. După câteva minute de așteptare tihnită a apărut și autobuzul cu numărul 33.

Mi-am cotrobăit a nu știu câta oară prin buzunare - cu toate că știam cu certitudine că biletul este acolo - pentru a mă asigura din nou, a nu știu câta oară, că voi putea să ridic piciorul drept, înaintea stângului, ca să pășesc în autobuz. După scurta și cumplita spaimă că s-ar putea să nu mai găsesc biletul, spaimă care s-a spulberat a nu știu câta oară, am urcat. Am compostat biletul și m-am așezat cuminte pe un scaun. De cum am intrat, am sesizat, cu coada împletită în spic a ochiului stâng, un tânăr care citea. De obicei, nu mă liniștesc până nu văd titlul. Asta e rutina. Nu a fost însă nevoie să fac prea multe eforturi, pentru că am observat hârtia de calc, scrisul minuscul și cotorul interior al cărții. Cotorul interior purta mândru un scris, de data asta deloc minuscul. ISUS TE IUBEȘTE. Am înlemnit. M-a izbit. Fără putință de tăgadă. Îmi aminteam de jocurile din clasele primare, când scriam pe cotorul cărții, pe marginea filelor, orice, și după aceea purcedeam a răsfoi pentru a ne crea propria animație. Mi-am purtat puțin amintirile copilăroase prin vremurile prezente și mi-am retras privirea de la băiatul cu inscripția animată. Drept în fața mea, în picioare, stătea atârnând de bara de sprijin, un alt băiat, cu niște căști mari PHILIPS, cu un păr zburlit, cârlionțat, într-o tunsoare ușor Britt. Căștile își făcuseră loc înspre timpanele băiatului prin mulțimea de fire de păr libere de orice constrângere, mai cu seamă de cea a pieptenelui. Un boț mic de fire erau totuși siluite în multe fire de ață colorată, ca-ntr-un curcubeu. Și firele căștilor care legau firele de păr și timpanele de un IPHONE. De unde zburda, desigur, o muzică. Băieții, cei doi, semănau cumva. Într-un pasaj de sfioșenie, cumințenie. Prezențele lor erau de-o discreție perfect simetrică. La următoarea stație, pentru ca toată scena mea aproape nocturnă să se închege deplin, a urcat un bunic. Îmbrăcat frumos, îngrijit, curat. De sub jacheta gri, undeva la baza gâtului, observ o cămașă albă, părea de-a dreptul scrobită, poate chiar era, încheiată cum se cade, până la ultimul nasture. Începutul de toamnă de-afară era aprobat printr-un pulover gri închis, «en cœur», adică cu anchior (cuvânt pe care DEX-ul îl ignoră. Sună cam spart și nenatural, ce-i drept). Deasupra avea această jachetă. TOMMY HILFIGER. Stătea el semnul, brand-ul, roș-belumarin-alb, în stânga, sus, deasupra inimii. Bunicul HILFIGER. Cât era el de drag cu hăinuța aceea târguită, fără tăgadă de ceva nepoți, din ceva second-hand. Și cum îi tihnea lui jacheta pentru că era simplă, neutră și tocmai ce avea nevoie pentru timpul acesta din toamnă. Și astfel am devenit captivă în povestea celor trei. Legați discret.

sâmbăta, ora 6 dimineaţa şi peripatetismul

2009-06-24T10:59:00.001-07:00

Dorm! Cum ce fac? Normal că dorm! E sâmbătă ! E 6 dimineaţa ! E drept, dormeam. Acum nu mai dorm. Pentru ca vorbesc cu voi. Dar, pentru orice eventualitate, v’aş spune că DORMEAM. Şi încă e somnul cel mai dulce. Că abia se crapă de ziuă şi e prima zi de răsfăţ şi desfătare după încă o săptămână de lucru. Şi ce dacă dorm? La întrebarea asta nu mă aşteptam! Acum te’ai trezit! Evident, doar vorbesc cu voi la telefon. Da’ acum, că veni vorba, Unde bântuiţi cu noaptea’n cap? În drum spre Bistriţa şi ascultam o emisiune la Radio România Cultural şi am auzit un cuvânt care nu ştim ce’seamnă. Peripatetism. Hait! Culmea! Dar voi nu ştiţi că vremea dialogurilor e mai încolo? Nu! Pentru că până ajungem acas’ să ne uităm în dicţionar, poţi să ne spui tu ce’nseamnă! Am tăcut mâc. Eram prinsă’n jocul conversaţiei deja, pe drum. Totul se lega. Cum necum trebuia să purced la o definiţie. Mi’a trecut şi supărarea, atât de minunată mi se părea deodată toată povestea. Să suni la ora 6 dimineaţa, sâmbăta, să cauţi înţelesurile, ca să dibui subînţelesurile unui cuvânt şi mai ales a nu oricărui cuvânat, să desafci o emisiune radio şi să nu tratezi subiectul cu ignorol, pentru că nu înţelegi. Bine, dară, poi cuvântul acesta vine din antichitatea greacă, de la aristotel, dragul de el, care a reuşit în acest fel sublim să'mi dea deşteptarea la conversaţie şi care cuvânt prespune o metodă de a dialoga în timp ce aceştia implicaţi se plimbă. Adică, în mers. Asta este în mare sensul acestui cuvânt. Şi mi’a venit în minte cum în anul I de facultate, materia numită ideologii şi doctrine politice m'a dus la sala de lectură de la Biblioteca Central-Universitară şi m'a ţintuit acolo vreme de o săptămână, pentru lectura Politicii lui Aristotel. Pentru că era un singur exemplar şi pentru că ne băteam 70 de studenţi să citim cartea aceasta, singura la acel moment de găsit în vreo bibilotecă din Cluj. În plus, era o ediţie, dacă nu mă însel de pe la 19douăzeci şi ceva. Şi vorbim de apostrof nu de cratimă la acea vreme. Cuvintele se legau altfel în acele vremuri, mult mai discret, dar de fiecare dată unde trebuia şi fără excepţie corect gramatical, chiar dacă nu era despărţirea atât de evidentă cum a devenit mai târziu, când a apărut liniuţa, cratima, minusul. Acum minusul este mult prea evident, în mult prea dese cazuri şi necazu’ este că se şi văd toate aceste liniuţe’cratime’minusuri în scrieri publice. Lumea ştia să povestească, avea jocuri de conversaţie, a umplut drumul şi plimbarea de cuvinte, de înţelesuri. Unde'au disparut cărările? S'au înfundat.
Una peste alta, voi dezvălui cine a început povestea la 6 dimineaţa, într'o sâmbătă: mama şi tata! Da, ei, dragii, mi'au dat deşteptarea!

furnicitura = furnica + furnicătura

2009-06-24T05:27:00.000-07:00

Aceasta este o specie nouă, perfect adaptată la noile condiții de viețuire și se compune dintr-o furnică + o furnicătură = metisă superbă, numita furnicitură!

De bună seamă că le iubesc, sunt multe, mici și teribil de subtile. Elegante. Vicioase. Adoră dulciurile. Discrete. Șmechere. Locuim împreună. De câțiva ani.
Pentru fiecare sfârșit de săptămână îmi pregătesc câte-un mușuroi pe ici, pe colo. Îngăduitoare. De vreme ce mă îngăduie să trăiesc alături de ele. O dată că, stau pe undeva prin casă, peste tot. Eu le bănuiesc că ar locui sub parchet. Bunăoară, dacă le las de mâncare lângă pat și după aceea stau cu ochii pe ele, par să iasă de sub parchet.
Trăiesc pe-un mușuroi!
Lumea lor de sub parchet. Unde stau la taclale cu Mae West, pe sofa. Sau poate pe vreun divan și se socotesc ce-o fi în mintea bărbaților. Nu mă îndoiesc că au deliruri cu animale deșirate și-și tălmăcesc visele, într-o prelungire istorică a divanului.

Însă m-a lovit un mare năcaz. De câtăva vreme au dispărut! Ori nu mai am eu ochi să le văd sau poate pur și simplu s-au pre-făcut, nevăzute. Furnicile invizibile. Drept care, m-am supărat pe ele.
E adevărat, că la un al doilea gând mi-a trecut.
Cum dară să fiu mânioasă pe ele?
Venise primăvara! Era verde, era parfum de flori de mere pădurețe, drăgosteli, drăgăleli… Și cum m-am mai simțit de abandonată și de părăsită, oh, doamne!
După care, din nou, m-a năvălit cea dintâi supărare a lumii. Mi-am promis că nu le voi mai da drumul în casă și doar la gândul cum vor sta la geam și vor cere să intre din nou în grații (gratiile le-am aruncat, împreună cu geamurile vechi) și voi spune un „nu” hotărât, mă mai linişteam uşor.

Ele, furnicile, îşi definiseră peste voia mea, dar cu totala mea supunere, un mic tărâm al lor. Ştiau că masa şi-o iau din farfuria de lângă pat, în cameră, le serveam micul dejun, prânzul şi cina, precum în cele mai nobile case englezeşti şi defel nu vroiau să călătorească înspre alte teritorii, nici să colonizeze alte lumi. Făcuseră din mine un adevărat prozelit, mă umpluseră de regulile lor. De bună voie şi nesilită de nimeni. Fără stări beligerante. Prin înţelegerea părţilor. Pe seară, când lăsam în farfurie cina şi eu mă porneam înspre lumile televizuale, începeau să se arate. De bună dimineaţă, dormeau, paşnic, în farfurie. Le cuprinsese o bine definită lene.

Am încercat să le duc în excursie în bucătărie, dar n-am izbândit. Obiectivele turistice din acel loc nu le-au impresionat. Cred că nici pe mine nu m-ar fi prins peisajul, de eram furnică. Nici altfel nu mă prea prinde. Deşi îmi place să gătesc şi să mă gătesc. Recunosc, de gătit gătesc doar din când în când, de gătit mă gătesc de câte ori mă trezesc bine.

Cu totul mă îndrăgostisem de viaţa cu furnici şi cu furniciturile lor şi deloc nu-mi puteam imagina disperarea ce avea a mă cuprinde când vor pleca. Şi tot aşa, în balansoarul de sentimente contradictorii faţă de micile mele companioane, luni în şir, şiruri de şiruri (asta ar putea foarte frumos să vă spună o prietenă ce înseamnă. Eu, nu! Dar îmi place teribil cum sună!), dar mai ales luni în şir fără șirurile de furnici, am tot sperat. Când ieri, 23 iunie 2009, pe la ora 7 seara, în timp ce eram cufundată în povestea „Les voisins chinois”, cu cele 6 fete, din care trei cu numele de Precieuse, trecute prin termene de comparaţie (Preciesue, Plus Precieuse, Trop Precieuse), următoarele, pe abac, trei fetiţe Jolie (Jolie, Jolie Deux, Jolie Trois) şi, în sfârşit, băiatul care a venit, spre infinita bucurie a mamei, el, Vaillant şi, cum spuneam, cufundată, simt un gâdilat, o furnicătură pe mână. Ce putea să fie? Să fie oare ce cred eu? Chiar asta să fie? Da! De bună seamă, asta era! Puiul de furnică!

statu’ pe bordură și calu’ breaz

2009-06-17T04:56:00.001-07:00

…că stau pe bordură, afară, în spatele clădirii firmei, la țigară, deja mă aduce în herghelia cailor breji.

Apare azi un coleg, pe care în vajnica mea nesimțire nu mai știu cum îl cheamă, dar știu că este și el fumător și extrem de respectuos. Intră la noi în birou, fluturând un telefon în mână și mă aud strigată! Îmi ițesc capul afară de după panourile cestea care despart cumva birourile și fac ochii mari! Semn că da, sunt aici, în bancă, ce-am făcut? Oare?!

Întrebarea: nu este al tău telefonul?

Hait! Trag repede o uitatură pe birou printre hârtii, agrișe, ochelari, cană, căști, telefon fix, celălalt telefon mobil (cu care vorbesc cu mama și cu tata), chibrituri, pantone pentru hârtie de tipar ș.a.m.d., dar în toată dezordinea asta organizată, nici urmă de telefon Nokia făcut la Jucu (adică, made in romania! Trosc!) și la ofertă undeva, la 1 euro, dacă ani de zile ai plătit facturi de milioane… Mijesc amândoi ochii-mi cu probleme de depărtare, diagnosticate de oftalmolog și răspund: da, cred că e al meu.

El, colegul, ca să mă ajute să-mi fiu sigură de proprietatea asupra obiectului cu stress inclus, îmi spune: era pe bordură și doar tu stai acolo când ieși la țigară! Paranteză: brusc mi-am amintit că o prietenă din copilărie îmi spunea bordurică, parce că mă cocoțam pe toate cele, dincolo de umblatu’ imaginar pe liță !

Și uite-așa, statu’ pe bordură, devine componentă a «brand-ului personal» ! Voi cugeta la asta… Dacă mă mai ajută oamenii să descopăr nește astfel de «staturi» pe borduri despre mine, vă voiu spune, parol!

blana neblană și pisica pisică

2009-06-15T04:25:00.000-07:00

Cadru: clădirea poștei, din sufletul urbei, lângă poartă, zăcătorind într-o deplină dezolare o glugă de fâș, mărginită de o blană artificială și însoțită de curiozitatea pisicii din vecini.

Fast forward: mâța vie direct la beregata mâței sintetice. De-am stat și m-am întrebat: oare toată ura pisicii provenea din faptul că blana nu era vie, nici nu provenea de pe ceva animal care să fi fost măcar cândva viu sau pentru că pur și simplu nu răspundea la atac?!

Ce-o fi fost în capul mâței vii, evident că n-aș putea să vă spun (nu că n-aș bănui, cel puțin dar nu vreau să zic), dar în capul care a purtat gluga cu mâța falsă și care, una peste alta a și abandaonat acest accesoriu vestimentar ieftin în mijlocul drumului, în plină vară, în calea mâței vii, aș putea a spune, fără să ezit, că în acel cap nu era mai mult decât ce era pe acel cap: mâța sintetică.

Departe de altfel de mine gândul că mărginimea glugii ar fi trebuit să provină de pe un animal, că doară acuma suntem cu toții cei mai ecologiști, deși până nu demult, se făloșeau doamnele, nu-i așa, cu tot felul de animale moarte: că nu-i drept să nu vă amintiți cum se uitau de la gâtul unora niște ochi de vulpe, de nu erai sigur că nu stă să te-nhațe în minutul următor sau cum puțeau blănurile celea manufacturate - hei hei - a iepuri, oi și alte blănoase, și cum era mai mare mândroșenia să ai de gât un animal spulberat de viață. Când se apropia izul de naftalină, puteai ști sigur că urmează și un animal atârnat de vreun gât. Unde sunt izurile și miasmele de altădată…

Și iară la mâțele noastre: poate că pisica cu pricina nu gândea decât ce-o fi fost blana neblană într-o viață anterioară. Și căuta să identifice vreo surată de-a sa, care pe-trecuse cu bine de cele 9 vieți! Din ce-am putut eu vedea, nu prea cred că s-a dumirit în vreun fel!

Am stat și m-am uitat o vreme la această scenă de-a gluga și pisica, până când, întărâtată peste poate, pisica pisică a început să scuipe blana neblană. q.e.d.!

a face trotuarul curat

2009-06-04T05:35:00.000-07:00

Să lămuresc povestea de la bun început. Sunt trei povești, trei experiențe, adica, după cum bine grăiește DEX-ul, rezultatele interacțiunii omului cu lumea obiectivă, reflectate în conștiință.

EXPERIÉNŢ//Ă ~e f. 1) Ansamblu de cunoştinţe într-un domeniu de activitate achiziţionate în procesul practicii îndelungate. Schimb de ~. 2) Rezultat al interacţiunii omului cu lumea obiectivă, reflectat în conştiinţă. 3) Procedeu de cercetare în ştiinţă constând în provocarea intenţionată a unor fenomene, pentru a le studia în anumite condiţii; experiment. [G.-D. experienţei; Sil. ex-pe-ri-en-ţă] /
EXPERIÉNŢĂ s. 1. practică, rutină, (înv.) ispită, ispitire. (Cunoaşte ceva din ~.) 2. v. experiment.

Dicționar de subînțelesuri:
A face trotuarul curat: acțiunea de a curăța trotuarul, de a râni, acțiune care poate fi întreprinsă într-un acces de conștiință (în drumurile noastre, pe diverse trotuare, în accese de conștiință, ne aplecăm și strângem câte o pungă zvârlită de câte-un măgăroi, al cărui loc nu este pe lumea asta) sau acțiunea întreprinsă de către firmele de salubrizare (în care angajații, curăță, nu-i așa, dupa măgăroi – substativ colectiv). A nu se confunda cu a menține/ păstra curățenia. Adică, acțiunea de a nu arunca diverse, altundeva decât în locurile special amenajate a găzdui gunoiul.
A face trotuarul curat : (expr., metaforic) este acțiunea întreprinsă în câmpul muncii, de către unele persoane (fără discriminare), într-un mod legal sau la limită, dar prin bunăvoința și toleranța unora, fie ei cine-or fi, și justificată de cererea de pe piață. Cu alte cuvinte, un fel de acțiune mai mult sau mai puțin publică.

Experientia 1
La drum de seară, într-o benzinărie. Haltă. Ea, dânsa de benzinărie, alături de celelalte surate ale sale, împrăștiate în acțiunea de a câștiga segmentul de piață, cu strategia de marketing învățată, fâța-fâța printre autoturisme, camioane și tiruri și tirade, plină de nonșalanță, zvârle cât colo sticla golită de conținutul plat (fără gaze, pentru a evita potențiale eructații sau flatulații). Ochește și atacă ținta. Target-ul.
Și lasă brusc, plină de grație, prima întrebare din chestionar: tu ce ți-ai dori? Condițional optativ. Timpurile verbale în toată importanța și relevanța lor. El, cu ochii pe sticla zacândă de pe acum pe jos, la câțiva metri doar de tomberon, răspunde: să iei sticla de pe jos și să o arunci la gunoi! După care, în cel mai natural mod posibil, își continuă drumul spre intrarea în benzinărie, să achite combustibilul. Dânsa, în prag de combustie internă, rămâne toată mută. Flască.
Combustibilul achitat. Cafeaua de drum achitată. Ieșirea din benzinărie. Ușile glisante. Sticla, ioc!
Dânsa: am aruncat sticla. Acuma dă-mi 5 lei (cinci zeci de mii de lei vechi)!
El: de ce?
Dânsa: pentru că am aruncat sticla!
El, de nepătruns: dar de ce să-ți dau 5 lei, nu e normal să păstrezi curat la locul de muncă?! Sau și acasă așa faci?

Experientia 2
El și ea în mașină, curbă spre intrarea pe strada A. Iancu. Statuia lui Baba Novac. În curbă. Doamnele, la locul de întâlnire, în așteptare de blind-date-uri, pe trotuar.
În fața statuii. În curbă. Curbă curbă curbă. Frână!!! Din mașina din față, cineva s-a decis. Vrea un blind-date. Dar s-a decis în curbă și cam dintr-o dată!
Orbește, cu capu-nainte, curățenia după, la venerice.
Evaluăm noi, el și ea, situația, ne bucurăm că am păstrat distanța legală, că frânele nu mai sunt cum erau pe vremuri (la a doua, a treia sau, depinde de noroc, a câta pedală), nu, acum sunt cu ABS și alte litere din alfabet, care compun niște semnificații. Da, noi am scapat, dar dacă alții nu au ABS?!
O luăm pe ocolite, pe dupa mașina care era deja în plină conversație cu una dintre doamne, pe alese, și dacă am scăpat cu mașina nelovită, mă lovește simțul civic. Scot telefonul și formez 112.
Bună seara, v-am sunat în legatură cu o situație mai deosebită, de aceea nici nu știu ce serviciu să cer. Cred că la Poliție doresc totuși. mulțumesc!
De pe fir: Bună seara! Spuneți care este problema.
Încep: Păi, problema este că exista această curbă, cea de la Baba Novac spre Avram Iancu, unde poposesc, seară de seară, niște doamne. Care muncesc de noapte.
De pe fir nu am fost întrebată deloc ce fel de doamne. Locația era deja brand-uită.
Continuu: Și cum stau dânsele acolo așa, în curbă, pur și simplu, creează unele altele probleme. De trafic. V-aș ruga frumos, pentru a evita astfel de situații, dacă se poate totuși deplasa cineva de la dumneavoastră să le spună să se mute după curba sau înainte de curbă!
De pe fir: Sigur că da!
Încheire: Vă mulțumesc!

Experientia 3
În descifrarea autorului http://blog.radusalcudean.ro/page/5/

inspiraţi. expiraţi

2009-05-26T06:27:00.001-07:00

Înţelesul
INSPIRÁ, inspír, vb. I. 1. Intranz. A inhala aer în plămâni.
Subînţelesul
INSPIRÁ, Tranz. Fig. A face să se nască în conştiinţa cuiva un gând, un sentiment, o hotărâre; a sugera. ♦ Spec. A provoca cuiva avântul creaţiei artistice; a insufla (2). 3. Refl. Fig. (Cu determinări introduse prin prep. „din”, „de la”) A-şi găsi un izvor de inspiraţie (2) în...; a se orienta, a se ghida, a se conduce după... – Din fr. inspirer, lat. inspirare.

Înţelesul
EXPIRÁ, expír, vb. I. 1. Tranz. A elimina din plămâni aerul (în procesul respiraţiei).
Subînţelesul
EXPIRÁ, Intranz. (Despre un contract, o convenţie etc.; la pers. 3) A înceta să mai fie valabil. 3. Intranz. (Despre un termen, o perioadă de timp etc.; la pers. 3) A se împlini, a se termina. 4. Intranz. Fig. A muri, a pieri. – Din fr. expirer, lat. expirare.

Noima după dicţionarul de subînţelesuri!
Inspiraţi, expiraţi, inspiraţi, expiraţi, ca-ntr-un episodul 1001 din serialul Lamaze, în care fiecare zi devine o sarcină de supravieţuire, cu minţile acasă. Acasă la tine. Nu acasă la alţii. Paranteză. Un amic îşi avea drept carte de căpătâi o scriere numită „Urgenţe în psihiatrie”.

Şi gândul meu este că unii sunt mai inspiraţi în acest loc comun numit viaţă, iar alţii sunt expiraţi cu fiecare vocabulă şi cu fiecare des-fiinţare. Prin spţtiile publice, pe panouri, prin tablouri, pe afişe, în pastişe, în declamaţii/proclamaţii. Nici măcar versurile nu mai sunt albe. Nu-s altceva decât nişte reclamaţii la adresa bunului simţ al celor ce au toate motivele să se laude, de i-a înzestrat natura cu această calitate. Mama. Mama natură.
Şi acum inspiraţi şi expiraţi, fără a vă enerva până termin de înşirat.

În fiecare lună vin, nu-i aşa?, bineînţeles!, că doară cum altfel, cheltuielile de bloc. Cum au rămas cu numele, în limbajul colectiv. S-a încetăţenit. Au devenit şi ele cheltuielile de bloc nişte cetăţeni. Diferenţa este că ele supravieţuiesc fără noi, dar curios, deşi ne jupoaie, noi nu supravieţuim fără ele. Îmi face o infinită şi oarecum vinovată plăcere să vă buimăcesc cu tipurile mele de cheltuieli de bloc. Care vin în bloc, pe aceeaşi „notă de consum lunară (a se înţelege, nu selenară). Sintagma asta de pe urmă, e de moda nouă: „notă de consum lunară”.

Notă de consum lunară:
Aşadar: „apă caldă + apă rece + canal meteo”. Bun! „Gaz, căldură, energie electrică (becurile de pe scară, să nu fie dubii), salubritate”. Bun!
Acum inspiraţi: „salarii, diverse, administrare, note de consum contoare”!!!
Mai departe: „fond deces, fond reabilitare, fond de rulment, corecţii împărţire, fond de robineţi” (aşa scrie DEX-ul adnotat de administratorul blocului meu)!!!

Total: 425 lei (sau cât o fi)

Pentru o persoană!
Pe lună!

Daca as fi fost şi eu mai inspirată, aş fi făcut la timp nişte exerciţii de respiraţie, probabil mi-aş fi târguit nişte pământ pe Lună, pentru că, una peste alta, cred ca nu ajungeam să am data de expirare atât de aproape din pricini de neînţeles ca subînţelesurile ăstei lumi! Sau ăstei luni de cheltuieli!

Revenons à nos moutons, aşa, pe plaiurile mioritice, pentru ca dom’ administrator are şi el un „excel” unde se joacă de-a hoţii (şi vardiştii).

Apă caldă, apă rece şi canal meteo sunt clare. Căldură, energie electrică, salubritate sunt oarecum clare. Cât sunt atât sunt. Şi asta e. Blocul. Căldura de la termoficare, la comun, cât zic atât o fi fiind şi gunoiul pe care îl iau nu-l iau la timp… tot asta e!(care musteşte în fiecare dimineaţă afară din tomberon) sunt clare totuşi.

-ncep minusurile în înţelegerea mea: salarii, diverse, administrare, note de consum contoare. Poi dacă plătesc o dată salarii, oare de ce mai plătesc încă o dată taxă de administrare (care, să fie clar, este tot o formă de salarizare)? Şi dacă îmi citesc oricum contoarele din casă singură şi dau bani de salariu şi taxă de administrare, de ce îl mai plătesc încă o dată pentru ceea ce fac eu, adică îi transmit nota de pe contoarele individuale? Bon! Şi ca să umple rândul ăsta de dări (cred), mai vine şi cu diverse. Diverse ce? Diverse orice! Diverse: câţiva lei în fiecare lună!

La fonduri însa încep contracţiile! Pregătiţi sala, că dau pe dinafară! Un pui de înjurătură din tot sufletul meu şi în care mi-am pus întreaga fiinţă!

„Fond deces, fond reabilitare, fond de rulment, corecţii împărţire, fond de robineţi”

Fondurile=2/3 din nota de consum totală!
În vecii vecilor! Şi inspir şi expir şi iar inspir şi iar expir, să nu beneficiez încă de fondul de deces pe care-l constitui (se pare). Răbdarea mi-a cam murit. De câteva luni, cu respect, îi adresez fie prin Poşta română, fie prin e-mail, domnului administrator, aceleaşi întrebări şi, cum nu-mi răspunde, îmi imaginez că el crede că aceste întrebări sunt retorice!

Întrebările mele (deloc retorice): care este suma totală constituită ca fond de rulment pe locuinţa subsemnatei? Care sunt firmele şi ofertele comerciale pentru reparaţia „robineţilor” (nu ştiu exact care sunt „robineţii” cu pricina, dar asta este) şi a reabilitării (termice a blocului)? Care sunt dobânzile bancare la aceste sume, care se constituie în timp, şi stau şi puiesc până sunt folosite?
Despre fondul de deces nu întreb nimic, pentru că-mi este aproape clar că omul asta ştie foarte clar de ce-l solicită! Vrea să ajungă să-l justifice pentru fiecare dintre noi!

Hait! Una din multele urâciuni ale lumii!

Unii din ţara asta ar zice ca domnul administrator este, nu-i aşa, inspirat! Doar s-a „autorizat” la primărie pentru aceste munci. Că noi toţi ceilalţi, suntem expiraţi, o samă de proşti, habar n-avem cum se face şi pre-face lumea iasta!

Şi inspiraţi şi expiraţi!
Inspiraţi, expiraţi!

poveștile copilei roz

2009-05-26T04:31:00.000-07:00

În drumurile mele matinale spre acel loc de rendez-vous cu colegii de serviciu, într-una din cele dimineţi bune, de sfârşeală a iernii, agale şi pâş-pâş pe trotuar, într-un anume punct geografic, nici mai încolo nici mai încoace, aud glasul cald, de-o sănatate sănatoasă, rostind ferm întrebarea: Nu vă suparaţi, pe unde trebuie să o iau spre piaţă?

Fără să mă întorc deocamdată, îmi coclesc gândurile într-un allegretto şi mă întreb, oarecum tâmp fără glăsuire însă: dar suntem la câţiva metri distanţă de locul numit piaţă, pe o cale fără întortocheli, pe o potecă bătătorită, de stai chiar mai bine şi te uiţi, mai mai că vezi acea casă din zilele noastre numită hală, care adăposteşte legumele fructele brânzeturile pâinea neagră alba feliată nefeliată cu cartofi florile de sezon şi altele pentru îmbucături de ocazie... Oare cum de nu... nu înţeleg... Şi mă întorc spre glăsuire. Sunt dintr-o dată copleaşeala unor cele simţăminte de pruncie la văzul: copila roz cu părul soare, împletit în cele doua codiţe. Ea mică, încotoşmănată în multele nuanţe de roz, cu un soi de ghiozdănel atârnând de ea. Ea mica şi de timpuriu rubensiana, cu toţi obrajii colorându-i chipul într-un purpuriu de acea sănătate sănătoasă, culeasă din grădina bunicii eterne şi a celui mai blajin, bunicul.

Doamna care trebuia să divulge misterul locului celui mai căutat, piaţa, stătea fără grăire în faţa copilei. Omul copt peste măsură de uimit de ditamai politeţea şi fermitatea celor 5 ani de viaţă ce-i stăteau în faţă.

Eu, absorbind la rându-mi toată uimirea femeii, reuşesc, gâtuită, să pun cateva cuvinte într-un şir şi termin înşiruirea cuvintelor prin a întinde mâna spre copilă: merg şi eu într-acolo, zic. În acea dimineaţă părea că singurul drum era drumul spre piaţă. Altă cale de ieşire nu se zărea. Vroiam dară să vie să mă ţină de mână să o conduc înspre LOC, să mă pornesc înapoi alături de ea, pe cei câţiva metri, înspre copilăria-mi. Sunt mână-n mănă, iata-mă, cu copilăria. Cu copilăria roz. Cu copilăria roz cu părul împletit în codiţe. Cu bunica cu bunicul cu vesta din monton (aşa-i spunea bunica acelui material din care îmi făcuse vestuţa, dar cred ca acest cuvânt nu există!) în pătrăţele, cu patul înalt cu saltea de paie, cu tocul (DEX: TOC2, tocuri, s.n. 1. Cutie ori suport de lemn, de metal, de piele sau de material plastic, cu forme şi mărimi diferite, în care se păstrează arme, aparate sau instrumente; teacă de piele, de carton etc. în care se ţin diferite obiecte mici (ochelari, piepteni etc.)) în care mama Anică, bunica, ţinea ouăle, sub pat, cu toate cănile de lut pictate atârnate cu rost de grinzi, cu farfuriile pictate împodobind casa, cu ţolul ţesut, cu mirosul de zahăr într-o cană de pleu (aşa spunea bunicul, aşa spun şi eu) ars peste care nenea Doriţă picura ţuică, cel coniac autohton, cu soba cu plită şi cu lemne, cu pâinea coaptă în cuptorul de lut din ogradă, cu silvoiţa (magiunul) muncită toată noaptea, în clacă, afară, cu mămăliga cu brânză şi jumări de după biserica de duminică, cu totul…

M-am fărâmiţat ca Alice în Ţara Piticilor până ajunsei de să măsor doar atât cât măsura şi copila. Şi mână-n mână, ca dintotdeauna parcă, o întreb iară: dar unde mergi? La grădiniţă, dar o iau prin piaţă… Continuă în starea ei diafană: pentru că acolo sunt mulţi oameni de la ţară cu care povestesc!

O chema COPILĂRIE! De la început şi până la sfârşit!

cuvinte ecologice

2009-04-12T11:19:00.000-07:00

http://www.radioguerrilla.ro/antimitocanie/atlas.php

bagatela

2009-01-20T00:27:00.001-08:00

…sau o nimica toată; mărunţiş; ăsta e cuvântul: cu ceva mărunţiş în plus este acum posibil să-ţi cumperi, nu-i aşa, un apartament într-o casă veche, de patrimoniu (cred) în minunata urbe.
Anunţul suna (ca o sonerie cu păsărele, pe care cu toţii o râvneam, nu demult...) cam aşa: vând apartament în această casă, suprafaţă 145 mp, 4 miliarde. Şi stătea el, anunţul, dragul de el, pus la vedere, zmângălit şi moşcoşit de vremea rea din iască ţară, răstignit pe crucea geamului. Întâmplarea face că el, anunţul, să fie de băgat în samă, de unii buni prieteni ai mei, care de data asta, nu din întâmplare, locuiau în această casă devenită brusc celebră, atât de minunat “advertizată” (scuipăciune de cuvânt adunat de pe drumuri, la noi în ograda cerebelului mic). Şi aceştia dragii 2, cu cel mic din cărucior 3, s-au pornit însprea marea uimire de la ora 5. Cărarea era bătătorită de altele zise şi nebănuite de prin curte. Sufereau de imunitate la toate cele nebănuite şi chiorâşe idei ieşite la vedere. Anunţul cu pricina însă a avut efectul unui diagnostic stupid. De-aş fi în măsură să dau un exemplu, ce vrea să însemne diagnostic stupid, aş spune. Mă voiu sforţa din râs-puteri. A fost odată ca niciodată, prin anul 3 al faculăţilor mele, când au început să-mi cadă unghiile. Eu, precaută, am fost în stare doar să-mi bandajez cioturile de degete (care oricum sunt departe de a fi degetele acelea minunate de subînţeles nocturnele lui chopin), dară după ce aduceam din ce in ce mai abitir cu michel jackson (i never loved michel, căci nu m-am priceput) şi am purces la un control medical. Mirobolanta apariţie, în ţoale de arăboaică, recte doctoriţa, se uită, mă-ntreabă, îi spun, mă-ntreabă din nou şi-mi pune o forfecuţă în mâini, indicându-mi cu mare precizie cum să tai dintr-un rest de unghie, căci era o privelişte descărnată în toată splendoarea-i. Mă execut ca un soldat în tranşee şi purced la a-mi provoca suferinţă. Încercând. Anume să mă lipsesc şi de ultimul milimetru de unghie alipită de un deget, în locul special creat şi dedicat ei. Fac o remarcă: până sa apuc cărarea medicinei pentru a mă lumina, cele unghii au tot căzut, bucată cu bucată, fără nici o durere. Dar dacă tot dădeam bani pentru acest consult, merita să sufăr măcar un pic. Am. După predarea restului, au urmat clipele de aşteptare. Binecuvântata aşteptare a unui răspuns. Şi vine. Răspunsul. „Nu aveţi micoză” . Superb. Bunica mea ar fi zis ciumpearcă. N-am. Bine. Asta e bine. Dar de ce îmi pleacă unghiile totuşi? Şi mai ales unde? Gata, am devenit atât de anostă, s-au plictisit cu mine? Ah, nu! Desigur că nu, mă linişteşte doamna cu diplomă în chestiuni care ţin de piele. Dar? Atunci? Mă şi gândeam cum o să mi se tragă un regal sfârşit din această întâmplare. Spectaculosul sfârşit. Compunerile din clasa a patra s-au reanimat cât ai zice temă de casă. Şi plecam cu gândul înspre un necrolog cu un titlu devastator: a sfârşit atât de tânără, pentru ca nu mai avea unghii. Revenim. Ciobăneşte. În staul. Nu. În stal. Comedia del arte. Aşadar, doamna îmi pecetluieşte soarta prin următoarele. Şi spune, cu o precizie de bocanc rusesc. Nu înainte de-a mă întreba: aţi fost stresată în ultima vreme? Era la mare modă să fii stresat. Eu răspund calic: nu mai mult decât... Înghit cele 3 puncte. Nu mai ştiam cum să compun comparaţia. Spun: nu mai mult decât de obicei (ucigătorul banal). Ce să spun, că aveam obiceiul să fiu stresată?! Că-mi plăcea? Că-mi dădea ghes la gânduri bune? Nu, nu puteam. Muţesc. Prin urmare. Ea-mi spune: eu cred că ar trebui să consultaţi un psiholog. În potenţiala mea nebunie proaspăt pusă dedesubtul cearcănelor care-mi „înconjur” ochii, o-ntreb româneşte şi spăşită pe deasupra: ar fi de-ajutor să-mi crească unghiile? Ea, ca o odaliscă răsfrântă peste ştiinţa-i, dă cu spusa: da, eu cred că da. Am plecat, cu dezămagirea-n suflet că nu voiu avea parte de notorietate nici macar post-mortem, dar totuşi cu o ultimă zvâcnire de proprietate, mi-am revendicat restul. De unghie. De la laborator. Exemplul nu va convinge pe nimeni. Ştiu. M-am bucurat că eram totuşi specială. Nu reuşise să mă încadreze într-un paragraf anume din cartea lor de diagnostice. Jubilam. Recunosc. Acesta a fost, negreşit, un diagnostic stupid. Am scăpat prin propriile-mi aduceri aminte de fantoma lui michel. Atât de simplu, încât m-a supărat. Mi-am cumpărat nişte vitamine comune şi mi-au crescut unghiile la loc. În trei luni.
Din nou în ţarc. Prietenii mei cu mirarea fără sfârşit. S-au tot măsurat şi au ajuns la un sfârşit: nu există nici un apartament la ei în casă care să se lăfăie pe 145 mp. Dar totuşi cum se face că anunţul părea atât de serios şi convingător, atârnat la ei pe casă, totuşi? Au aflat. N-au avut o epifanie. Pentru că nu le plăcea cuvântul acesta în contextul dat. Au aflat, de acest vecin, „de sub poartă”, care în amenajările sale interioare, îşi supraetajase neşte camere. Toate. Pentru că avea spaţiu să făptuiască acest proces. Şi cum, în urma „lucrărilor de reamenajare interioară” mai exista şi un fel de etaj, dânsul, simplu, prost sau nesimţit, a considerat că şi-a dublat suprafaţa conacului. 2 miliarde în plus. Nu? Sau în minus. Bagatelă. Mărunţiş. Şi eu când merg la alimentara după morcovi îmi iau bani mai mulţi. Că poate mai vreau şi nişte pesmet. Prost sau nesimţit? Una din două!

mărunţiş

2009-01-20T00:25:00.000-08:00

Adresarea politicoasă: Îmi pare rău, dar nu am să vă dau rest. Pot să vă dau o lamă Orbit sau o caramea? Adresarea nepoliticoasă: N-am să vă dau rest! Vă dau o lamă Orbit! Sau o caramea? Varianta fără drept de apel: Aştept restul. Printre alte monede şi bancnote aştept 3 bani. Tăcere. Fâsâit de hârtie. Sper ca aţi simţit că nu e vorba de zornăit de monede. Poi sigur că nu! Pentru că peste toate cele bancnote se aşterne graţios o marcă: Orbit! Aşa s-a născut, fără legătură cu monetăria naţională, o nouă monedă: carameaua şi subdiviziunea sa monetară lama Orbit sau pastila Orbit. Gând: n-aş putea spune cu inima pe suflet că am fost o vreme fără vedere şi că nu mi-a păsat. Păsat (diateză pasivă), nu acel păsat (bine dibuit de bunica în sarmalele de post). Şi oricât ar fi fost de pasivă această diateză, eram toată un balon şi o dulcegărie prin genţi şi prin buzunare. Nici în frageda-mi adolescenţă (în copilărie nu era guma de mestecat, alte vremuri, hmmm…) nu molfăiam gumă, d-apoi acuma, trecută, să încep să capăt noi obiceiuri, nu-mi venea. Şi lama şi pastila şi carameaua. Şi pastila şi lama şi carameaua. Şi carameaua şi lama şi pastila. Şi carameaua şi pastila şi lama. Nu mi-a plăcut în veci matematica. Nici combinările. De „n” luate cate „k”. Nici permutările. Nu le-am înţeles. Şi dacă la vremea când mai eram vrednică a înţelege astfel de lucruri inutile (mie, îmi, -mi) nu am fost aptă a le, cum aş fi putut a mă învrednici acum? Nicicum! Deloc! Ignorol! Îmi zic eu, plină de candoare! Azi ignorol, dar şi o pastilă de orbit. Mâine ignorol, dar şi o lamă de orbit. Poimâine ignorol, la pachet cu carameaua. Generaţia prozac. Efectul placebo, nefericita mărturisire a americanilor. O generaţie întreaga s-a nefericit brusc. Şi era, cumva, generaţia mea în joc. În jocul de-a pastila şi lama. Orbit. Moneda naţională. Recunosc, mie îmi plac dulceţurile, chiselele, silvoiţele… când mi se oferea opţiunea, alegeam carameaua. Urma oricum să merg şi la dentist. Într-o bună zi. Caramele. Ca-ra-me-le. Ca-râmele. Deşi m-am opintit puţin până să descopăr această versiune, a fost un efort de mare precizie. Iteraţii peste iteraţii. Itinerarii peste itinerarii. Ca-ramele. Ca-ntr-un tablou prost-modern tronau şi la mine în casa, în neştire, pentru înţelesul tuturor, lamele şi pastilele. Caramelele aveau viaţa scurtă. Mă şi trecuse un gând să mă adresez şi eu unui bancher renumit, să-l întreb de nu mai variază totuşi meniul pentru rest(ul)? Până într-o zi, când m-am supărat, m-am foarte supărat şi mi-am găsit victima, nici mai mult nici mai puţin pe patronul de la ABC-ul de pe alee. Stau pe o alee care îşi merită ABC-ul. Este confortul al doilea şi ne mulţumim să fie totul ca după abecedar. Clar, cu ilustraţii, cu replici, cu personaje binecunoscute tuturor, cu majuscule, cu litere mici, cu propoziţii simple, cu propoziţii compuse greu de desfăcut în propoziţii simple (de lămurit după sintaxa limbii române). Resemnatul ABC de pe alee. Dânsul n-a fost tocmai victima unui proces incorect. Simţeam nevoia să lămuresc acest. El victima acum, eu victima până acum. Şi stau eu cuminte la coadă, mijlocitoarea coadă, şi-mi vine rândul. Cumpăr şi cumpăr şi cumpăr şi vine restul. Mă aşteptam la binecunoscutul gest automat. Lama orbit. Cu “pot să-ţi dau o lamă orbit?”, ca introducere, cuprins şi încheiere. Dicteu automat: da, sigur! Dar mă cuprinde o dorinţă de un pic de Dadaism! Gata cu ABC-ul. Dacă Duchamp a expus un bideu, binemeritat, eu de ce nu m-aş lansa într-un expozeu. Eu, cu o logica de bideu în acel mult prea nefericitul moment tardiv al revelaţiei frustrării mele. Nu era nici locul şi momentul. Nu era prima dată când simţeam nevoia de dialog cu un gânditor de bideu. Însă nu, nu, nu! Mă-ntreabă: nu ai să-mi dai 3 bani mărunţi? Haaaaaaaaaaaaa! Îi spun, cu gândul la cea mai nouă si mai pre-făcută monedă de schimb, care creştea fără bun simţ vânzările unei mărci pe care nici măcar nu o agream (mie îmi place airwaves, ce să fac): nu, nu am, dar am o lamă orbit! Toată faţa i s-a boţit într-un rictus, care s-a mai destins într-un răspuns: dacă e de la noi… Şi eu, cu atitudine de alee, spun: dar cum ai putea să-ţi dai seama de unde este? Am primit tot mărunţişul din lume şi mărunţimea gesturilor de pe alee şi restul nu a mai fost de-atunci nici dulce nici, nici cu baloane, doar cu plescăit. Şi molfăit. Şi cu o companie: legea prin care se interzice lama şi pastila şi carameaua. În rest...

goanga corporatistă

2009-01-20T00:23:00.001-08:00

GOÁNGĂ, goange, s.f. (Pop.) Insectă (mică), gânganie. ♢ Expr. (Glumeţ) A spune goange = a spune fleacuri, minciuni. A se ţine de goange = a fi neserios, a face farse, glume (nepotrivite). – Probabil formaţie onomatopeică. GOÁNGĂ s. v. fugău, gânganie, gâză, hexapod, insectă. GOÁNGĂ ~ge f. pop. Animal nevertebrat cu corpul diferenţiat în cap, torace şi abdomen, cu trei perechi de picioare şi, de cele mai multe ori, cu aripi; insectă. ♢ A se ţine de ~ge a fi neserios; a face farse. /Onomat. GOANGĂ-PUCIOÁSĂ s. v. ploşniţă de câmp. Da, ştiu, nu mă îndoiesc, bineînţeles, nimic nou sub soare, toţi suntem bătuţi în cap de soarele corporatist. Veci nu mi-au plăcut migrenele, nici alea venite o dată cu gena, cică, zic medicaliile, şi, cum nimic nu e prea puţin, au venit şi “story”-urile corporatiste. Cu highlife, lifestyle, trendy, event-uri mondene, cock-tail-uri (aşa s-a făcut şi nu născut, cred, şi pizdismena, dar încă mai căutăm prin adn-ul ei, al unicei, autenticei, finalei), zvarowsky, prada (i.e., de data asta e şi şi, brand+dex, să mai dezambiguizeze alţii) şi nu mai am chef să continuu, că nu mi-am luat pastila de dimineaţă, doar m-am dat cu lama bic pe picioare. Suntem, e drept cu-vântul, prada noastră zilnică. În marea-i prăduire, după lanţuri, locante şi cai putere, s-a făcut şi nu născut (în paragraful acesta, sunt sigură, mi-am eliminat dubiile, era chestiune de space bar) goanga pseudo-corporatistă. Ea, minunata, des-săvârşita, (să vă rog aş cam vrea, să mă aşteptaţi o secundă, e prea linişte în bucătărie, mă duc să pornesc radioul) – să purcedem mai departe dară – pleaşca cu ochi rimelaţi, chiloţeala afară din pantaloni, ea, cumplita, ivana cea mai groaznică, sau ivana tramp(a), ea, marea răzbunătoare (îşi zice seara printre rugăciuni cred) a tuturor frustrărilor feministelor, lupta cea mai aprigă pentru recunoaşterea nedefinitului ei sex. Rapiţa din fiecare birou. Ea. La vache qui rit, când trebuie şi cum trebuie, nici nu prea mulţi decibeli, nici prea îndelungat, nici prea convingător. Ea. Eva mâncătoare de mere. Totul e low fat. Sau doar low. Sau poate doar below. Below the lines. Behind the scene. Please find enclosed… Ea, aceasta, aceea, cealaltă, colega de birou în graţii. În toate cele trei graţii. 3 în 1. Ea cu cele 3 gânduri fixe, marotele, dragele de ele: şefia, lipia şi pizdia. The promised land. Dada. Pizdia. El dorado-ul muieruştii de office. Alături de nepreţuitul ei neuron neşfeluit. Ea care îşi moflăie din trocuţă, faţă în faţă cu laptop-ul (neumblat în lume, căci nu l-a învăţat să umble), porţia de fulgi cu lapte. Mic dejunul modern. Obrăznicături de bonton. Suntem, nu-i aşa, sofisticate ? Fulgul nu mai este derivatul mămăligii, este pur şi simplu nouvelle cuisine. Uite-aşa clipocesc stelele Michelin în bolul colorat, precum sorbitul adus în timpanele noastre (ale celorlalţi, nemondenizaţii), cu fiecare bucătură adusă de lingura de pleu înspre gura afurisitoare. Mă plictiseşte deja verbiajul cesta al meu, fără cap şi fără coadă, fără sens şi fără nonsens. Mă voiu zbate încă puţin. Nu voiu apuca să vă spun ce vroiam... Şi am oarecare păreri de rău. Aşadar, goanga, pe care gravitaţia pare să o tragă mai tare în sus (culmea) decât pe noi, restul, mărunţişul, noi cei cu lamele şi pastilele, orbit-ii de noi. Îşi împrăştie pestilenţiala prostie peste tot în nasurile noastre câineşti… Are un efect paralizant instantaneu. Mai deunăzi m-a lovit disperarea. Gravitaţia m-a cărăbănit către un ORL-ist. Pe care l-am consultat. Să mă consulte. De data asta nasul era împricinat şi mi-a spus dezarmat (sau total, „As you like it”) : n-am leac a vă da pentru ceea ce simţiţi. Ar trebui să orbiţi (era şi el prins de rest), să surziţi şi să vă cuprindă o gripa eternă, care să vă ţină nasul înfundat. Nu puteam fi blagoslovită nici pentru trecutele fapte bune, nici pentru cele viitoare. Demersul meu era zadarnic. Ignorolul nu avea efecte secundare. Atinge doar sufletele. Şi stau în prag, în cumpănă, jumătate trup îmi atârnă în afară, jumătate înăuntru. De aş găsi un centru de greutate. Nevertebrata, culmea, era mai norocită decât mine. Ne-nţeleasă a rămas pentru mine „Arta fugii”. „Vreau să te pipăi şi să urlu: Este !! Unde mi-e toată dumnezeirea ?

investiţii - capacul de budă cel mai roşu

2009-01-20T00:18:00.000-08:00

una bună prietenă îmi zice cu ceva luni în urmă: ce budă minimalistă ai! atât de mare i-a fost uimirea, că şi-a scăpat acel fin telefon în budă... fiecare cu felul său de-a uimi, prin culoare. uimirea unui acel impresionist se traducea că în dorinţa de-a uimi lumea cu un măr. eu, în nimicnicia mea, nu aveam nici cea mai vagă intenţie de-a uimi prin ceva. pe nimeni. dară iacătă că am reuşit! multă insolenţă din partea mea, iertată-mi fie-această valenţă, să produc o comparaţie între gesturile care pro-duc (la) (lalala) uimire. din păcate aşa s-a întâmplat legătura între cele două sinapse. am luat două. că erau la preţ de una. m-am sforţat să fac şi eu un gest cosumerist şi am izbândit. încă nu tocmai din mall, că nu mi-am depăşit greaţa încă nici greaţa de mol-işti, nu mai vorbesc că sub nici o formă nu am ajuns la capitolul despre greaţa de mall-işti. nu reuşesc nici acum să citesc pe diagonală. sunt tot la faza embrionară, în care cititul se întâmplă cu dicţionare şi cu creion şi carneţel de notiţe. dară să-mi revin. zic. aşadar, această remarcă, ba poate mai mult uimirea care a produs mult prea nefericitul incident, în urma căruia buna mea prietenă a rămas totuşi cu un telefon arătos, la care nu-l mai aude pe „celălalt”, dar se face auzită (teoretic, vorbeşte singură), am hotărât să fac şi eu o investiţie. şi cum eu nu sunt în stare să mă leg de-un loc, nu am putut merge într-atât de departe încât să-mi achiziţionez un imobil, drept urmare, am investit binemeritata sumă de aproape 50 lei (noi, adj. a nu se confunda cu pronumele personal – nu e loc de tragedii personale) într-un acoperitor de budă. roşu. roşu englez. domnul impresionist poate îmi acordă nişte circumstanţe atenuante (câteva) în acuzele pe care mi le aduce pentru comparaţia de mai sus, pentru că iată ştiu şi eu să numesc o culoare, după rigorile artei. şi eu nu mi-am caşerat pânza pentru a produce o splendoare cromatică, pentru că n-am nici un talent de vreun fel, dar m-am spetit montând această pată de culoare pe vasul de toaletă. spre infinta bucurie a prietenei mele, care mi-a lăudat investiţia. sau lucrarea. fără alte subînţelesuri mi-a spus: este cel mai minunat capac de toaletă pe care l-am văzut în viaţa mea! şi gata.

ninge cu tavan

2009-01-20T00:12:00.000-08:00

Fulgi de nea. Fulgi din conffetti. Petale de flori de cireş. Fulgi de porumb. Fulgi de cartofi. Fulgi de fasole. Fulgi de tencuială. Ninge cu tavan. Este al cincilea an, consecutiv, de când mă bucur de privilegiul de-a trăi o permanentă senzaţie hibernală. în casă. În bucătărie. Deasupra chiuvetei şi a aragazului. şi tot vine câte-un fir, condiment pentru câte-un sos nereuşit, fulg firav de tencuială, tencuială îmbibată cu deversările din buda vecinei. Superb. Am renunţat să mai cumpăr sare. Am propria mea salină. Sîc! Doar poziţionez cratiţa unde trebuie. Sunt precum chef-ii (dar n-am decât 2 michelin-e, după confort), plină de rigoare în alegerea condimentelor potrivite! E uşor mai complicat cu mâncarea gatită la cuptor. Dară pentru arta gătitului (atenţie: a se face diferenţa între gătit şi găteală) fac şi eu un efort. Cu o meticulozitate de chirurg îmi pun mănuşile de bucătărie, una verde, una orange în carouri (minunat de brit) şi mă avânt la cuptor, extrag tava şi aştept sarea. Drobul. Mă bucur totuşi că pot să apreciez lucrurile de valoare! Am o zugrăveală cu patină. Şi din când în când îmi pun şi patinele de gheaţă şi fac îngheţată! Cu aromă de mentă. Mă simt din nou o privilegiată. Alţii plătesc design-eri de interioare să obţină aşa ceva, să fie în ultimele tendinţe în amenajări... Eu am gratis! Patinez for free! Sugar free! În curând pe micile ecrane: ţevile din baia vecinei de la apartamentul 5. Reconstituirea unui spaţiu socialist! Sunt din nou pe val! Cinema la mine-acas’! Povestea unui loc! Locuit! De ne(în)locuit!

ignorol – marcă de înregistrat

2009-01-20T00:08:00.000-08:00

am descoperit un nou leac, dar e în perioada de testare... eu mă declar cobai şi mă angajez pe o perioadă nedeterminată în acest studiu... e mai mult sau mai puţin supus acest hap şi îl numesc de-aseară IGNOROL. a se citi cu atenţie numele, ca punct de plecare în tratament. IGNOROL - marcă de înregistrat. ignorol-ul s-a născut dintr-un struţ şi o camilă. dacă tot scriem cum citim, am născut şi eu un pui de cuvânt... nu are contraindicaţii, se administrează după un bun plac, e la îndemână, e şi cost-effective, este un mare erou al post-modernităţii, în postura lui de salvator de neuroni... zic: e în faza de testare şi dacă efectele sunt benefice, voi face o campanie de infomare, poate chiar ne vom strânge şi noi ceilalţi altfel într-un club al dependenţilor de ignorol. reduce efectele greţurilor contemporane - incompetenţa, pupatu'n cur la şefi, nesimţirea, aroganţa, ignoranţa şi altele asemenea... sunt deja doar de câteva ore pe ignorol, că să mă folosesc plastic de un argou de narcomani şi deja mă simt oarecum mai bine...

piaru' şi bucătăria

2009-01-20T00:02:00.000-08:00

Bucătăria mea de-acasă ocupă un spaţiu vital din “conacul” de pe albac 13, răs-frânt pe 37.8 mp, după spusele CF-ului. Îl ocupă şi se pre-ocupă de relaţiile mele. Este locul de fumat. Sau afumătoarea. Acum este o dată zisă pe ceas 26 februarie 2008. Este cea mai banală bucătărie. Are un aragaz, un frigider, nişte rafturi care se visează să fie schimbate şi care între timp poartă povara multor lucruri care se întâmplă pe ele, o masă din lemn, design by bunicu. Şi dulapuri. Care la rândul lor visează să le fie schimbată destinaţia. Să fie duse în acele locuri minunate unde să adăpostească de ochii curioşilor o veselă mai puţin colorată, care să nu le mai dea atâta bătaie de cap cu asortatu’. Până una alta, trebuie să mă suporte. CD playeru este şi el oarecum blazat. Dă pe dinafară în mod constant doar radio şi, parcă nu ar fi suficient că nu poate şi el să se bucure de toate capacităţile sale, ascultă acelaşi post de radio. E uşor nemulţumit de indolenţa mea în a-i schimba frecvenţa şi îşi blesteamă producătorul că a fost atât de puţin inspirat şi nu i-a dăruit nişte picioare. Drept urmare, trebuie şi el să mă suporte. Cu toate mofturile mele. Mie îmi pare puţin insolent şi găsesc cam nejustificate cererile lui. Ar trebui să fie bucuros că, din când în când, radio guerilla este redusă la tăcere şi-i apăs şi butonul de „tape”, ocazie cu care ascultă „paris combo”. Singura casetă din bucătărie. Ce-ar putea să-şi dorească mai mult? Enfin, e tipica gâlceavă de bucătărie. Eu, pe de altă parte, aş cam avea dorinţa să fugă toate pe-ascuns. Toate ceste lucruri care-mi populează bucătăria sau măcar să ajungă să vorbească aceeaşi limbă. Dar, nu! Frigiderul şi aragazul o dau pe limba „zanussi”, mobila vorbeşte în dodii albastre, cuptorul cu microunde are complexe de inferioritate că el nu ştie decât limba „clatronic” şi cam nimeni nu-l înţelege, nu mai zic de minunatul aliat al domnului adler, care este de-o mare încântare că el reuşeşte să fie cel mai popular, şi dă-i cu suficienţa înainte, şi urlă tuturor că sony este o limbă de circulaţie internaţională. Şi pe mine m-a angajat acest loc, numit după CF apartament de 3 camere care se prea întinde pe-o suprafaţă de 37.8 mp, să fiu PR-ul, că aşa a auzit el prin vecini, cum că eu aş putea să vorbesc pe limba fiecăruia. Mda... Nu ştiu ce să zic... Am ajuns la performanţa să-i determin să se bucure unii de alţii, la cîte un pahar de vin. Dacă doar din când în când mai apare astfel câte un merlot la cetate, îl înghit, pentru câteva ore, cu condiţia să aibă parte şi de conversaţie. Recent, am avut marea îndrăzneală să aduc în universul lor şi o cremă cu cătină, altfel plină de „farmec”. Au acceptat cu greu un asemenea neavenit care nu le este lor de nici un ajutor, însă au pus şi condiţii: din când în când să îşi ducă veacul prin necessaire. Care necessaire este ceea ce prin cataloagele de promoţionale se găseşte sub denumirea de cooler pentru doze de bere! Asta a fost o altă acţiune de PR! Să determin toate aceste minunate suflete să accepte şi o a doua utilitate a acestui cooler bag! Cum adică poate fi şi necessaire? Ne-am strâns la o sticlă de vin şi ne-am explicat unii altora. Pe-ndelete. Nişte.

joaca şi jocul

2009-01-19T23:57:00.000-08:00

himera. john barth “«... Magia se află în cuvinte (Abracadabra, Deschide-te, Sesam şi altele asemenea), dar cuvintele care sunt magice într-o poveste nu mai sunt magice şi în următoarea. Adevărata magie este să înţelegi care cuvinte funcţionează, sau când, sau pentru ce; trucul este să înveţi trucul.»”